Subevaluare

Sunt o persoană cu handicap mintal. Dacă mă întrebați acum cinci ani dacă sunt handicapat aș fi răspuns râzând că nu. Atât de ignorant eram. Sănătatea în cazul meu era un dat, se înțelegea de la sine. Viața, însă, a fost de altă părere și acum am certificat de handicap, certificat care îmi poate da peste cap întreaga existență. Am fost sfătuit să mi-l iau pentru că nu se știe niciodată. O sumă infimă de bani și niște gratuități. Adică o bătaie de joc, la fel ca șomajul. 

Viața mea cu un handicap nu se deosebește prea mult de viața pe care o aveam înainte. Doar că nu mai am prieteni. Oamenii se obișnuiseră să vadă doar partea mea pozitivă, o spoială pe care o etalam pentru a fugi de realitatea faptului că eram și sunt bonlav. Într-un fel e rău pentru că un bonlav mintal are nevoie de sprijin din partea comunității și integrare în societate, într-un fel e bine pentru că descopăr cine îmi este cu adevărat aproape-nimeni din câte se pare.

Dar nu despre asta vreau să discut, ci despre subevaluarea capacităților mele. Nu am avut niciodată suficientă încredere în mine. Poate se vede acest lucru, altfel nu îmi explic cum au unii tupeul de a mă călca pe bătături la două secunde după ce m-au întâlnit. De exemplu în procesul de căutare a unui loc de muncă până acum două persoane diferite mi-au sugerat să lucrez într-un call center. Știți voi: locul de muncă al celor disperați, povestea de groază a fiecărui student aflat la început de drum, cimitirul carierei. Mă gândesc la impresia pe care o las în fața unor astfel de angajatori: om prost, fără inițiativă, miel demn de tăiere? Mă întreb dacă s-au gândit vreodată să lucreze ei într-un call center să vadă pe pielea lor cât de stresant e un astfel de loc de muncă și apoi să vină cu sugestii. 

Lucrurile nu se opresc aici. Din cauze pe care nu mi le pot explica oamenii se văd îndreptățiți să mă calce în picioare. Granițele mele psihologice au fost încălcate de nenumărate ori, am pierdut șirul mini abuzurilor. Probabil e natura mea ușor aiurită care îi face să creadă că sunt slab și prost, probabil se vede că sunt de treabă și asta e interpretată drept slăbiciune în lumea de azi, probabil nu mă ajută fizicul, probabil sunt oamenii cei proști. Da. Sunt oamenii cei proști, nu eu. Mă gândesc la cele recomandate de Lemmy unui chitarist de culoare când a spus că lumea râde de el: ”Tell them to sod off!”. Cu alte cuvinte ia-ți o coloană vertebrală și spune-le adevărul. Poate vei pica drept nebun în România și vor râde mulți de tine, dar mai bine nebun decât călcat în picioare. Apropos, în România asertivitatea e interpretată ca agresivitate. Cu alte cuvinte nu ai voie să-ți aperi drepturile, nu-i normal așa ceva, normal este să taci și să înghiți în speranța că vei supraviețui. Fain tare în România, nu?

Dacă aș face o schimbare în viața mea, acesta ar fi primul lucru: curajul de spune în față ce am pe suflet, fără pic de menajamente. Wit și oaie. Poate în felul acesta m-ar lua mai mulți în serios. Poate în felul acesta s-ar trezi și alții să spună verde în față în loc să se fofileze, poate un stil direct de comunicare ne-ar ajuta. 

Hai eliberare.