De dragul vremurilor bune

În primul an de facultate eram o persoană fericită. Ajunsesem în Iași, intrasem la două facultăți pe dosar, mă bucuram că alesesem calea ușoară și îmi ieșise. Mi-a fost greu să mă adaptez la programul de cămin cu nopți nedormite în care colegele de cameră stăteau la taclale până la patru dimineața și exista un spirit al competiției foarte dezvoltat între persoanele de la oraș și persoanele mai de la țară. Ei bine, n-a durat mult și am dat peste băieți, discuțiile pe Messenger cu aceștia (doi la număr) și Hi5-locul unde fiecare înțelegea ce vroia, cu un cont făcut la insistențele unei rude pentru că eu nu mă vedeam pe Internet. Mă bucur că am scăpat de ambii deoarece o relație cu ei ar fi însemnat distrugerea vieții mele. Am rămas doar cu tristețe în suflet după ce am interacționat cu ei și m-am decis să nu mai am de-a face cu oameni care caută să mă domesticească. Ani mai târziu mi-am dat seama că ambii m-au abuzat și ar fi continuat să mă abuzeze dacă nu întrerupeam contactul cu ei. Ideea era că am fost incapabil de a-mi apăra granițele psihologice: victima perfectă.

Personalitatea mea s-a schimbat total după ce unul dintre ei mi-a spus să mă trezesc. Cred că respectivul era un caz patologic nediagnosticat. Din câte am înțeles el se crede om sănătos. Nu e. În 2010 i-am dedicat un desen digital pentru a-l face de râs. Am devenit retras, taciturn și am învățat să nu-mi apăr drepturile. Relația non-relație cu acest domnișor m-a făcut să cred că abuzul e ceva normal. Nici acum nu înțeleg de ce ai vrea să-ți modelezi prietena prin manipulare în loc să-ți găsești pe cineva care corespunde criteriilor tale. Nici acum nu înțeleg ce-i rău în a-ți vopsi părul mov sau a purta doar pantaloni. Nici acum nu înțeleg de unde vine nevoia acerbă a unor oameni de a mă domina. Poate fericiții trebuie pedepsiți într-o lume nebună, nebună. 

În ceea ce-i privește pe cei care m-au discutat pe la spate de când am apărut pe lume și până acum îi invit să încerce să-și măsoare puterile cu o tornadă grad F5. Mă refer la lașii care mi-au lăsat comentarii sub pseudonim și nu numai. Și nu, nu-mi pare rău că îi fac lași. Și nu, faptul că și mie îmi este frică uneori n-ar trebui să-mi închidă ochii și gura și sufletul la injustiție.

Oricum, mi-au trebuit ani să înțeleg că nu-i nimic în neregulă cu mine, ci cu ceilalți: oameni frustrați, neîmpliniți, învinși, care caută să-și aline durerea distrugându-mi mie viața. Și am înțeles că sunt un norocos. Și am înțeles că sunt din nou un fericit. Și fericirea este o răzbunare sublimă. 

P.S. Eu mă răzbun când mi se face o nedreptate. Cu foarte mult calm.