Timpul laudelor

Cea mai tare întrebare de interviu pe care am auzit-o este următoarea: ”Ai cinci minute să te lauzi. Dă-i bătaie.” Ia să vedem ce aș răspunde eu: ”Reușesc să supraviețuiesc fără o relație iubitoare. În fiecare zi mă trezesc, mă îmbrac, mă duc la un loc de muncă pe care îl tolerez și care îmi permite să fiu independent financiar. Îmi tolerez colegii, le tolerez indiferența și curiozitatea ieșită din comun, mă întorc acasă, mă culc. Am o viață de robot și mă bucur că n-am luat-o razna până acum. Mă îngrijesc, am grijă de sănătatea mea mintală și fizică, mă relaxez citind. Învăț diverse lucruri prin intermediul cititului de la cinci ani. Învăț pentru a-mi crește încrederea în mine și pentru a obține un loc de muncă mai bun. Sunt o persoană relativ normală într-o realitate gri și îmi folosesc simțul umorului pentru a mă descurca cu toată durerea pe care o simt. M-am convins că nimeni nu m-a iubit vreodată și este responsabilitatea mea să mă iubesc. Am niște ochi superbi în care îmi poți citi viața și niște picioare kilometrice. Totuși, partea favorită a trupului meu este creierul meu care se încăpățânează să facă față unei vieți monotone, fără sclipiri de geniu. Sunt în topul cititorilor din România și plănuiesc să fiu în Top 10. Apreciez frumusețea și excelența, plâng la filme triste, râd la comedii, îmi sare inima din piept la filme de acțiune. Mă chinui să trăiesc, dar trăiesc. Am o atitudine pesimistă în ceea ce privește viața. Ce-mi rămâne? Simțul umorului. Umorul e cel mai apropiat lucru de adevăr pe care-l știu. Mai sunt și creativ. Îmi vin idei din senin și apoi stau toată noaptea treaz imaginându-mi reacția oamenilor la ideile mele. Sunt trist, doborât de soartă, dar nu mă las. E responsabilitatea mea să-mi împlinesc potențialul. Știu că mai sunt oameni ca mine. Dacă ei au reușit, pot și eu. Cam atât.”