Sfârșitul

M-am săturat de scris pe acest blog. Nu cred că-mi mai folosește la ceva. Îl declar proiect încheiat. 

Hai eliberare.

Despre femei, bărbați și grija savarinei

Bărbaților le răspunzi de obicei cu ”Am prieten” pentru a-i îndepărta. Dacă știu că ești teritoriul altui mascul se calmează și-și văd de drum. Unii mai insistă dar de obicei o femeie care are bărbat lângă ea e considerată intrată în rândul lumii și nepericuloasă. A fost doborâtă de unul dintre ai noștri. Veselie pe toată lumea. Femeile sunt îngrijorate de savarina ta. Că nu ți-o folosești să strunești un mascul sau să faci copii cu ea. Adică ce faci după ce cedezi presiunii mulțimii din frica de a rămâne singur. Nu înțeleg de ce am fost întrebat în prima mea zi de muncă dacă am prieten sau de ce o colegă tot insista să mă cuplez cu un coleg. Probabil femeile se simt ultimele proaste în fața uneia care nu face sex și are o viață super din cauza asta. N-au mai pomenit așa ceva. Sau daca au mai pomenit o etichetează drept neutută. Și bărbații fac la fel. 

Probabil se interesează mulți de sănătatea savarinei mele. Probabil visează la ea noaptea. Probabil o vor și nu o vor avea niciodată și asta le dă dureri de cap. Savarina mea face bine, nu s-a scofâlcit sau ceva, e fericită și mulțumită de viața ei. Am avut grijă să o țin departe de frustrați și țin la ea ca la ochii din cap. Vrei să mă lovești, lovește în savarina mea. Și au lovit niște frustrați în ea de-a lungul timpului poate-poate pun botul. Auzi, să se ia de calitatea bunurilor mele. Ce tâmpiți. 

Anyhow, cred că sunt lucruri mai importante decât sexul pe lumea aceasta cum ar fi o căruță de bani să mă scoată din sărăcie. Și un om care e motivat de bani pune restul în plan secundar. Banii să se adune că în rest o scoatem noi la capăt. Totul e să nu cedăm presiunii sociale care se comportă de parcă corpul tău le-ar aparține. 

Hai eliberare.

Despre servilism, prefăcătorie și alte produse de patiserie după cum zicea proful meu de muzică

Ce am observat la români din anii școlii și în viața de zi cu zi? Că sunt niște pasiv-agresivi frustrați care se tem de conflicte și preferă să te înjunghie pe la spate pentru a-și manifesta invidia. La nivelul anului 2009 într-o organizație de tineret am aflat cum stă treaba cu noua generație. E la fel ca pe vremea comunismului. Îi ai pe cei mari și apoi îi ai pe cei mici care îi pupă în und pe cei mari pentru a lua și ei puțina carne de pe oase care a mai rămas. Toți cu măști participând la un bal mascat macabru, toți încercând să-și construiască rețele care să îi sprijine, toți ahtiați după succes și bani și note bune. Nu-mi amintesc un singur student care să spună unui profesor când nu-și face treaba sau când face glume de ahat că-și ia salariul degeaba și că nu are simțul umorului. Cei mari fac pe conducătorii de oaste, le cer celor mici mai mult ca perfectul, cei mici cu capul plecat execută și se umplu de frustrări. Jocuri ale minții, jocuri de putere, replici cu tâlc, stil de comunicare defensiv, agresiv sau pasiv, nu unul direct. Românii cu tinerii lor cu tot ca vai de ei. Comunismul nu a căzut. Se menține și în ziua de astăzi. Cei de pe vremea aceea și-au lăsat valorile în cei de pe vremea asta. Șmecherismul, abilitatea de a te descurca prin orice mijloace, lipsa unei coloane vertebrale, minciună, falsitate, răutate. Totul pentru a se face oameni mari cu statut. Dacă te ia gura pe dinainte ești atacat mișelește din toate părțile. Am văzut un videoclip pe YouTube cu motive pentru care oamenii nu te plac. Printre ele faptul că spui prea mult adevăr. Să mori tu? Dacă spui adevărul nu-i bine, dacă nu spui adevărul iarăși nu-i bine. Și ce se aude cu respectul față de autoritate? Știi că șeful e praf dar taci și înghiți și nu-i spui în față că-i provocat intelectual. Stai pe Facebook și faci teorii dar cei care ți-au făcut-o ți-au făcut-o și sunt buni scăpați. Aici abuzul este normalizat. Copiii români nu primesc dragoste, nu au drepturi și ajung la rândul lor abuzatori. Nu mai zic că acum preluăm totul de la americani de la networking la leadership și atitudine pozitivă. Suntem niște papagali galanți care nu-și cunosc trecutul și nu au învățat nimic din el. Totul se ascunde sub preș, nu se vorbește despre elefantul din cameră, toți își joacă rolul. Mă bucur că sunt și excepții de la regulă. Sunt și oameni autentici care gândesc independent în țara aceasta. Sunt puțini, dar sunt. Ce să ne zică? Că nu avem inteligență fluidă, că avem probleme pe care le rezolvăm preluând modele din afară fără a ne gândi la impactul cultural? Că suntem falși și răi și ne merităm conducătorii pentru că preferăm proștii cu încredere în ei intelectualilor care preferă să stea și să nu se implice? Și când îmi spune careva că nu am dreptul să mă plâng îmi vine să-l iau la palme. Băi, ești prost? Băi, ești nebun? Cum să nu mă plâng când observ ceea ce observ? Nu aveți nevoie de plângăcioși să vă dea alarma? Atât de orbi sunteți? Și pentru ce să mă implic eu în toată tărășenia? Nu mai bine vă strângeți voi de gât între voi? Că asta ar mai lipsi. Booon. Cam așa stau treburile. Servilism. Prefăcătorie. Joc de rol și de glezne. Toți în toate părțile reuniți sub un und. 

Hai eliberare. 

via Google Images

Despre tras până mori

Nu vreau să fiu cel mai bun într-un domeniu. Nu vreau să fac performanță. Nu cred că aș rezista presiunii care vine cu acest titlu. Îți trebuie voință de fier, energie, forță de muncă și tragi ca boul până mori. Nu vreau să mă supun unei societăți competitive în care trebuie să-ți sacrifici sănătatea fizică și mentală pentru a ajunge mare. N-am chef, nu mă caracterizează, nu mă interesează. Pentru ce? Niște ochi ațintiți pe mine plini de invidie? Românii sunt competitivi pentru că așa îi învață sistemul de învățământ. Poate dacă n-am mai fi competitivi țara asta ar arăta altfel. Dar, nu. Performanță. Competiție. Adică ahat. Stres continuu, chin, nopți nedormite, muncă de prost, totul pentru ca alții să-ți fure din traistă. Adică efort susținut pe degeaba. Ce motivație să mai am când văd că-mi mănâncă câinii din traistă? Și sunt atâția proști pe lume dispuși să-mi facă felul. Eu știu deja. Cauza morții: proștii. 

Hai eliberare. 

Despre clișee

Clișeul meu preferat este ”Nu există lift către succes. Trebuie să o iei pe scări” pentru că în cazul meu sunt doar trei scări de urcat. Tim Ferris scria în cartea sa The Four-Hour Work Week cum urăsc oamenii ideea că succesul poate fi obținut și fără muncă de asin. Se pare că sunt jigniți atunci când cineva reușește fără a se chinui și fac tot posibilul să-l readucă în turmă. El a fost concediat tocmai pentru că nu cunoștea importanța muncii din greu. Clișeul mai sus menționat e peste tot pe Net și mă amuză. Adevărul este că atunci când ai idei bune care prind la public succesul poate fi dobândit peste noapte. Atunci când ai cap bun poți reuși mult mai repede decât ceilalți ceea ce stârnește invidie în rândul oamenilor plafonați. Aceștia vor face tot posibilul să te discrediteze. Pentru că muncesc mult și prost. 

Un alt clișeu este ”Ceea ce nu te omoară te face mai puternic.” Greșit. Rămâi cu sechele și traume și nopți nedormite și cine știe ce alte probleme. E demonstrat științific. Cel puțin așa am citit. 

Hai eliberare. 

Micile bucurii ale vieții

”Ce băiat frumos!”
”Ce fată frumoasă!”

Ce bine că acum sunt gras și urât. Nu mă mai bagă nimeni în seamă. Mă lasă toți în pace, chiar se feresc de mine. Ce bine că nu mai stau domnii în limbă după mine uitându-se atent, spunând ”Ce față are asta!”. Ce bine e când kilogramele în plus nu te fac sexy și îți anulează catalogarea drept obiect sexual și atât. Ce bine e când mergi pe stradă și nimeni nu-ți dă atenție, sunt toți prea preocupați de viețile lor mărunte. Ce bine e când nu te mai face nimeni frumos, deci prost. Ce bine e când ști că iei un job pe cap nu pe und. Ce bine e atunci când nu trebuie să te aranjezi că ce o să zică lumea. Ce bine e când nu te conformezi genului tău, ci unui gen oarecare. Ce bine e atunci când scapi de frustrarea de a fi vânat de către frustrați. Ce bine e. 

Sorry Not Sorry

După episodul de cyberstalking am fost pus în postura de a-mi cere scuze, pentru ce-aiba știe, uneia dintre reprezentanții IEI. Deși ea mi-a spus că nu ține pică m-am gândit că ar fi frumos din partea mea să-mi cer scuze. Scuze pe care nu le-am exprimat cu adevărat. Ce aș fi vrut să spun în schimb este: ”Știu că mai mulți membri ai echipei tale m-au urmărit pe Internet din lipsă de idei. Știu că s-a discutat despre mine în organizația ta. Știu că vă stau ca ghimpele în coaste și că nu aveți pic de respect față de mine și de munca mea. Știu că vă credeți buricul pământului și călcați în picioare pe toți cei care vă stau în cale. Știu că sunteți obsedați de succes și-i invidiați pe cei care sunt mai deștepți decât voi nu care cumva să ajungă mai sus decât voi. Știu că sunteți agresivi și că abuzați emoțional. Știu că aveți mereu nasul pe sus și că ideile voastre vin din surse exterioare creierului vostru. Știu că ce ați făcut este ilegal și injust și demn de niște gândaci insignifianți. Oameni ca voi am întâlnit o viață întreagă și voi mai întâlni: competitivii-ceafă lată care cred că totul se rezumă la conflict și nu suportă să-i vadă pe alții mai fericiți decât ei. Urăsc oamenii ca voi și îmi doresc să nu vă bucurați de succes și să continuați să fiți nefericiți o viață întreagă.” Da. Cam asta aș fi spus dacă aș fi avut oaie. Nu-i nimic. O spun acum. Sper să citească cea vizată. O arogantă în negare. 

Hai eliberare.