Audit de viață

Am 34 de ani. La vârsta mea mulți sunt lideri în multinaționale sau au o familie sau au călătorit prin toată lumea. Eu lucrez pe un post de entry level, nu am prieteni, nu am prieten, am doar doi părinți care încearcă să mă aducă cu picioarele pe pământ. Mă gândesc că am făcut școala degeaba din moment ce nu am aptitudini de viață. Nu știu să relaționez cu oamenii, nu știu cum să fac bani, aștept să-mi pice totul de-a gata. Acum că mi se anunță un viitor sumbru mă gândesc la toate momentele din viața mea când trebuia să am mai multă determinare și încredere în mine să-i pun pe unii la punct. Poate nu aș fi ajuns în situația în care mă aflu acum. Nu sunt culturally fit pentru România: nu mă bag în seamă, muncesc cât să-mi plătesc cărțile, mâncarea și hainele, nu mă ia gura pe dinainte, nu am bani să ies din impas. Sunt captiv într-o realitate orwelliană și încerc din răsputeri să-mi mențin capul la suprafață.

Îmi amintesc cele învățate la terapia cognitiv-comportamentală. Fiecare ființă umană are o serie de nevoi. Cele de bază sunt un acoperiș deasupra capului, mâncare, apă și siguranță. În curând nu mi le voi putea îndeplini pe cele de bază, voi trebui să mă gândesc la soluții. Un nou loc de muncă ar fi fantastic. Sunt dispus să muncesc mult, am timp să mă dedic unui loc de muncă. Apoi urmează nevoile de apartenență. Și aici stau prost: nu am prieteni. Îmi amintesc de cele spuse de Jordan Peterson: ori ești o persoană alături de care ceilalți vor să-și petreacă timpul, ori nu ești. Am observat că românilor le plac persoanele care le trasează limite și care se rățoiesc când le sunt încălcate drepturile. Le plac oamenii respectuoși, veseli, competenți, de succes. Eu nu sunt nicicum. Un introvertit care o arde aiurea pe Internet, captiv în capul său, cu idei bune care nu vor fi niciodată implementate și care se zbate de la o zi la alta pentru o viață mai bună. Ce soluții să găsesc la problemele mele? Nu văd nicio cale de ieșire din tunel. Poate o gândire realistă, ancorată în realitate m-ar ajuta. Poate, dacă nu-mi pierd speranța, într-una din zilele acestea cineva mă va lua de mână și mă va ajuta. Sau voi da peste un portofel magic care produce bani pe bandă rulantă. Un fel de gâscă care face ouă de aur. 

Terapia cognitiv-comportamentală ne sfătuiește să ne stabilim niște obiective SMART pentru a ieși din impas. Nu ai prieteni? Setează-ți obiectul de a avea cinci prieteni până la sfârșitul anului. Simplu, dar greu de implementat într-o țară în care nimeni nu-ți întinde o mână când dai de racul. Nu ai mâncare în frigider? Setează-i obiectivul de a-ți lua un loc de muncă. Loc de muncă care nu crește în copaci. Mă gândesc că ar trebui să existe o organizație care să se ocupe cu găsirea locurilor de muncă pentru persoanele vulnerabile: cursuri de pregătire, cum să-ți faci un CV, interviuri de angajare simulate, cursuri de limbă străină și coding. O astfel de organizație ar face o schimbare în bine în peisajul gri al României. Aptitudini de angajabilitate pasate în mod gratuit celor care au nevoie de așa ceva. 

Visul meu este acela de a lucra în industriile creative din Iași. Acest oraș are atât de mult potențial creativ. E păcat să-l lași neexploatat. Din păcate nu ies bani din creativitate în România. Lumea are nevoie de mâncare, haine și ex. Ori pentru a face o afacere în aceste domenii îți trebuie bani și relații. Cu ANAFul la pândă e greu să scoți profit. Păcat. Mare păcat. 

În mare am o viață de ahat. Nu se poate spune despre mine că mi-am îndeplinit potențialul. Din diverse motive. Se pare că nu trăiesc, ci vegetez. E greu să trăiești așa, m-a lovit și depresia. Nu știu ce-mi aduce viitorul, dar poate cu mai mult curaj o voi scoate la capăt. Acum aștept un semn de la Univers, un om căruia să-i pese de mine în viața mea. Hei rup și hai eliberare.