Speranța moare ultima

Am diagnostic de boală mintală. Eu cred că nu am respectiva boală mintală. De zece ani îmi petrec viața prin spitale și nu m-am dus la un alt medic. Am mers pe mână unui singur medic. Îmi pare rău că familia mea nu a făcut ceva în tot acest timp. Dacă aveam copii mă duceam cu ei până la capătul pământului pentru a afla ce se întâmplă cu ei. Anyhow, mi-am făcut un test pentru respectiva boală mintală și rezultatul a indicat faptul că nu o am. De la o amică care a făcut Medicina am înțeles că dacă iei medicamente pentru respectiva boală și nu ești bonlav te poți îmbonlăvi de ea. Grozav. Asta poate explica gândurile paranoice pe cale le-am avut. Gânduri paranoice care pot intra la capitolul imaginație bogată. În rest nu prezint simptome de boală. Cred că mi s-a pus un diagnostic greșit. Se prea poate să am altceva, ceva ce doctorii din România nu pot identifica. Am citit pe Internet despre un caz asemănător cu al meu. În respectivul caz problema era sistemul imunitar. Așadar noua mea dorință este aceea de a vizita mai mulți medici specialiști din România. Se prea poate ca aceștia să fie prea leneși pentru a-mi pune un diagnostic corect, se poate să dau peste oameni care chiar vor să știe ce am. Din nou, mintea mea nu a fost afectată. Am o minte brici numai că din cauza medicamentelor mi-a fost afectată memoria și capacitatea de concentrare. Cred că acestea pot fi reparate cu exercițiu. Faptul că uit poate fi rezultatul anilor în care nu prea am învățat. Și mintea când nu ți-o folosești o pierzi. Am simptome de depresie în schimb. Nimic grav, depresia moderată. Hence, the forgetfulness. Așa că în viitor mă voi programa și la alți doctori, voi spune ce simptome am avut, își vor da și alții cu părerea și poate voi reuși să scap de medicamente care pe lângă o boală mintală pot provoca și diabet zaharat. 

Îmi este dor de viața mea de dinainte de punerea diagnosticului. Eram mai fericit, mai sigur pe mine, volubil, plin de viață, sănătos tun. Nu aveam coșmaruri, aveam multă lume în jurul meu, eram sufletul petrecerii. Ar fi păcat să nu revin la o astfel de viață. Acum trăiesc într-o realitate dublă: realitatea unui loc de muncă care îmi permite o viață decentă, peste media din România și realitatea spitalului în care întâlnești tot felul de specimene și înfrânți ai sorții. Probabil boala a fost fabricată pentru că unii m-au văzut prea fericit. Capra vecinului strikes again. Faimos sunt, dar asta nu mă ajută cu nimic. Se pare că am în jur doar invidioși care se întrec în metode de a mă freca la melodie. Nu înțeleg invidia românului. Nu știu de unde vine. Probabil din nevoia de a se răzbuna pentru faptul că nu are oaiele necesare de a-și schimba traiul. Un întreg popor de sperioși ținuți în frâu de lupi în haină de oaie. 

Hai eliberare.